Sinele şi centrul său 

Dragoste si respect
02/01/2018
Confruntarea – Ce este?
03/01/2018

Dar cum facem astfel de judecăți care nu exclud? Ce fel de persoană va fi capabilă să lupte împotriva excluderii fără a perpetua excluderea prin chiar lupta dusă împotriva acesteia?

Argumentul lui Rorty în favoarea „ironiei” are ramificații foarte importante, una dintre acestea privind natura sinelui. El scrie: „Dacă nu există un centru al sinelui, atunci există doar forme diferite de a introduce noi candidaţi ai credinţei şi ai dorinţei în ţesătura care există deja a credinţelor şi a dorinţelor”. Poziţia ironică este una a unui sine fără centru. Este foarte tentant să pledez în favoarea „judecăţii” şi împotriva „ironiei” insistând că există un centru al sinelui şi că, astfel, există credinţe şi dorinţe corecte şi greşite, nu doar antecedente şi ulterioare şi că există moduri corecte şi greşite, nu doar diferite, de a împleti credinţe şi dorinţe. Din punctul meu de vedere, acesta ar fi un argument bun, deşi este plin de pericole. Direcţionează toată atenţia înspre întrebarea dacă sinele are un centru, neglijând întrebarea mult mai importantă cu privire la genul de centru pe care sinele ar trebui să îl aibă. Mă voi concentra asupra ultimei întrebări, examinând o afirmaţie cheie a apostolului Pavel despre caracterul vieţii creştine: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

Pavel presupune că există un sine centrat, mai exact unul care este centrat greşit şi care are nevoie să fie de-centrat prin crucificare: „Am fost răstignit împreună cu Hristos”. Deşi sinele ar putea să ducă lipsă de un centru „obiectiv” şi „stabil”, sinele are întotdeauna un centru. „Împletirea” este un mod inocent de a descrie această înfăptuire, poate potrivit pentru felul în care sunt scrise cărţile lui Rorty, dar nu pentru felul în care este modelat sinele uman. „Lupta” şi „violenţa” sunt mai degrabă termenii descriptivi adecvaţi (Volkan 1988). Psihologii atestă faptul că fiinţele umane se formează şi se reconfigurează pe ele însele printr-un process de identificare cu ceilalţi şi prin respingerea lor, prin reprimarea imboldurilor şi a dorinţelor, prin amestecarea şi proiectarea imaginilor cu privire la sine şi la alţii, prin exteriorizarea temerilor, prin inventarea duşmanilor şi experimentarea animozităţilor, prin formarea unor parteneriate de încredere şi trădarea acestora, iubind şi urând, căutând să domine şi lăsându-se dominate şi toate acestea nu foarte atent separate, ci intercalate, cu „Virtuţi” ce poartă subiacent „vicii” ascunse, cu „Vicii” care caută răscumpărare compensatoare în „virtuţi” născocite. Prin acest proces intortocheat, centrul sinelui se înnoieşte continuu, uneori prin a se afirma pe sine în contrast cu celălalt (un stereotip pentru sinele masculin), alteori agăţându-se prea intens de celălalt (un stereotip pentru sinele feminin), alteori atras de vraja plăcerilor vibrante şi neliniştite, iar în alte cazuri împins de autoritatea unei legi rigide şi implacabile.

În oricare dintre aceste feluri ar avea loc formarea acestui centru şi oricare ar fi rezultatul, sinele ar trebui de-centrat, pretinde Pavel. Termenul pe care acesta îl foloseşte pentru a descrie această acţiune este „crucificat”, un cuvânt care spune o poveste ale cărei momente culminante sunt Vinerea mare şi Paştele. „Distrugere“ este cuvântul pe care Reinhold Niebuhr îl foloseşte în The Nature and Destiny of Man [Natura şi destinul omului] pentru a exprima ideea lui Pavel de „crucificare” (Niebuhr 1964, 2:108). Totuşi, acest termen este prea radical din moment ce Pavel, în mod evident, are în vedere o viaţă a aceluiaşi sine care continuă şi după „crucificare”. „De-centrarea” este preferabilă pentru că astfel poate avea loc o re-centrare a aceluiaşi sine. ‘

„Hristos trăieşte în mine”, scrie apostolul Pavel după ce relatează pmpria crucificare. Acest lucru sugerează că de-centrarea era dea, reversul re-centrării. Sinele este atât „de-centrat”, cât şi ”re-cent”? prin acelaşi proces, prin participarea în moartea şi învierea lui Hristos prin credinţă şi botez. „Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarté asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu E1 şi printr-o înviere asemănă toare cu a Lui” (Rom. 6:5). Fiind „crucificat cu Hristos”, sinele primeşte un nou centru Hristosul care îl ocupă şi cu care trăieşte. Observaţş că noul centru al sinelui nu este o „esenţă” atemporală, ascunsă adânq în interiorul fiinţei umane, sub sedimentele culturii şi ale istoriei şi neatinsă de „timp şi schimbare”, o esenţă care aşteaptă doar să fie descoperită, dezgropată, eliberată. Tot aşa, centrul nu este o naraţiune internă pe care ecoul reverberant al „vocabularului final” şi al „povestirii supreme” ale comunităţii a fost scris în cartea sinelui, şi a cărei integritate trebuie păzită de intruziuni editoriale ale unor „Vocabulare” şi „povestiri” concurente. Centrul sinelui un centru care este atât în interior, cât şi în exterior este povestea lui Isus Hristos, care a devenit povestea sinelui. Mai exact, centrul este Isus Hristos crucificat şi înviat, care a devenit parte a însăşi structurii sinelui.

Ce s-a întâmplat cu sinele în procesul re-centrării? A fost sinele pur şi simplu şters? A fost propriul centru înlocuit pur şi simplu de un centru străin Isus Hristos cel Crucificat şi Înviat? Nu chiar. Căci dacă Hristos „trăieşte în mine”, aşa cum spune Pavel, atunci eu trebuie să am un centru care este diferit de „Hristos, centrul”. Şi Pavel continuă astfel: „viata, pe care [eu] o trăiesc acum în trup, [eu] o trăiesc…” Prin procesul de-centrării, sinele nu şi-a pierdut propriul centru, ci a primit un nou centru care l-a transformat şi l-a consolidat pe cel vechi. Re-centrarea nu presupune o negare a sinelui care se auto-anulează, care dizolvă sinele în Hristos şi care astfel legitimează alte asemenea dizolvări în „tată”, „soţ”, „naţiune”, „biserică“ şi altele de genul acestaDimpotrivă, re-centrarea stabileşte centrul cel mai potrivit şi invulne’ rabil care permite sinelui să stea în opoziţie faţă de persoane şi instituţii care ar putea să îl sufoce.

Totuşi este semnificativ faptul că acest nou centru este un centru de-centrat. Prin credinţă şi botez, sinele a fost re-făcut după chipul „Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”, scrie Pavel. În centrul sinelui este dragostea care se dăruieşte pe sine. Nicio „centralitate hegemonică” nu închide sinele faţă de alţii, păzind cu grijă identitatea de sine şi alungând orice îi ameninţă purita» tea. Dimpotrivă, noul centru se deschide, îl face capabil şi doritor de a se da pe sine pentru alţii şi de a-i primi pe alţii. În capitolul anterior am argumentat faptul că Pavel localizează unitatea Bisericii nu în transcen’ denţa dezbrăcată de trup a unui spirit pur şi universal, ci într-o particularitate scandaloasă a trupului suferind al divinului Mesia. Astfel, Pavel localizează centrul sinelui nu într-o „esenţă” singulară şi imuabilă -din cauza faptului că ar fi închis în sine -, ci într-o dragoste care se dă pe sine, făcută posibilă şi modelată de Mesia, cel care a suferit.

Pentru creştini, acest „centru de-centrat” al dragostei care se dă pe sine -ferm centrat şi radical deschis este paznicul care decide cu privire la soarta alterităţii aflate în pragul sinelui.3 Pornind de la acest centru trebuie făcute judecăţi cu privire la excludere şi trebuie duse luptele împotriva acesteia. Cu acest fel de sine, opoziţia faţă de excludere nu este altceva decât reversul practicii îmbrăţişării. Dar înainte de a trece mai departe la analiza îmbrăţişării (capitolul III), voi arunca o privire mai îndeaproape asupra excluderii. Ce este excluderea? Ce forme ia aceasta? Ce o motivează? De ce este atât de răspândită? De ce este atât de irezistibilă?

Pasaj din cartea: Excludere și îmbrățișare de Miroslav Volf

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *